În ultima perioadă, între figurile controversate se remarcă una, ce de altfel mi-a captat și interesul și anume cea a istoricului de naționalitate română Lucian Boia. Acesta a avut o activitate prolifică în plan științific, publicând mai multe cărți, eseuri, lucrări tematice. Mai mult decât atât a fost tradus și în limbi mai mult sau mai puțin de circulație mondială.
Citind cartea domniei sale intitulată Istorie și mit în conștiința românească, apărută la Editura Humanitas București în anul 1997 (carte care s-a bucurat de un succes remarcabil și care a suportat mai multe reeditări) traversez tot felul de stări, de la apreciere la indignare, furie chiar. De ce?
Istoricul Lucian Boia trece drept un personaj instruit, fără nici un dubiu, cu specializări în domeniul istoriei ideilor și imaginarului, atrăgându-și renumele de cercetător științific înzestrat cu simțul rațiunii, echilibrului, fiind de asemeni un om care își asumă exercițiul publicării exact a ceea de gândește.
Din secțiunea „După trei ani- Introducere la ediția a II-a” aflu de pildă, citind considerațiunile domniei sale, că în mentalul colectiv comunismul a avut mai mulți beneficiari decât luptători anticomuniști. Cu privire la rezistența românească Lucian Boia opinează că aceasta, în ciuda unei componente reale, ea se situează în domeniul mitologiei. Explică, de asemenea cauzele din perioada interbelică care au condus la instaurarea comunismului, între acestea populație în mediul rural numeroasă, număr mare de analfabeți, natalitate și mortalitate ridicate.
Ce uită Lucian Boia să menționeze este următorul lucru: cum de a fost posibil a se reforma statul român interbelic răpus de tarele, între care unele dintre ele le-a și menționat, cu numai 1150 de comuniști (în anul 1944) sau potrivit altor surse cu cca. 3000 de comuniști?
La 30 martie 1938, în urma Decretului- lege toate partidele politice din România erau dizolvate, (după ce, în prealabil la 10 februarie 1938 se instaurase dictatura regală) desigur și cele mai mari dintre acestea Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal. La alegerile din 1937 P.N.Ț. a obținut 20,4% din voturi, iar P.N.L. 35,90% din voturi, în condițiile în care la nivelul anului 1930 populația României era de cca. 18 mil. locuitori.
Cum a fost posibil ca la alegerile din noiembrie 1946, Blocul Partidelor Democrate (între care făcea parte și Partidul Comunist Român) să obțină 68,70% din voturi (cca. 4,7 mil. de voturi), iar partidele istorice P.N.Ț.- 12,70% din voturi (cca. 0,88 mil. voturi) și P.N.L. – 2,30% din voturi (cca. 0,26 mil. voturi)? Până în anul 1944 comuniștii erau în ilegalitate. La 23 august 1944 au participat, alături de regele Mihai, P.N.Ț., P.N.L. la lovitura de stat împotriva regimului mareșalului Antonescu.
În 2 ani avea să ajungă de la câțiva mii de simpatizanți la reprezentativitate de milioane de simpatizanți??
Nu cumva responsabilă de aceasta situație e Uniunea Sovietică, ce a apăsat cizma rusească pe grumazul românilor? Nu e de luat în calcul o masivă propagandă pro-sovietică și o grosolană fraudă electorală?
Comuniștii au făcut parte din guvernele Sănătescu și Petru Groza (23 august 1944- noiembrie 1946) până la alegerile din anul 1946, când li s-a cedat definitiv puterea. La 30 decembrie 1947 regele Mihai a fost forțat să abdice, iar România a fost proclamată republică, iar din 1948, în urma fuziunii dintre Partidul Comunist Român și Partidul Social Democrat Român s-a format unicul partid de stat din România acelor ani: Partidul Muncitoresc Român.
Cum au fost combătute de către comuniști plăgile unui sistem perimat cum era cel din perioada interbelică, cel generator de analfabeți, de mortalitate etc? Prin detenție pentru diferite capete de acuzare a elitei politice, religioase, din domeniul învățământului, armatei, economiei, dreptului ș.a. Potrivit raportului lui Vladimir Tismăneanu, Partidul Comunist Român a omorât 500 mii oameni nevinovați, între care:
Lideri ai Bisericii Greco-Catolice și Romano-Catolice din România:
Elite ai clasei politice:
Elite din mediul intelectual:
Exemplele, se înțelege nu sunt nici pe departe exhaustive, mai sunt nenumărate victime ale sistemului de reformare a societății românești reprezentat de brațul său- Partidul Comunist Român.
Exemplele de mai sus pot fi înscrise în galeria mitologiei așa cum sugerează dl Lucian Boia? Rezistența anticomunistă în forma ei exagerată? Numărul celor lichidați de sistemul comunist de 500000 de persoane reprezintă oare tendințe din partea unor grupuri de a adăuga o aură ce nu există de fapt? O aură mitică? Sau poate reprezintă o crudă stare de fapt? Empatia dlui Lucian Boia se pare că nu funcționează, e inadmisibil cum poți rămâne imun sau cum îi place domniei sale să spună lucid în fața atâtor orori? Reprezentanți ai clerului închiși pentru singura vină de a fi refuzat să își renege propria credință și sistem de valori și să adere la Biserica Ortodoxă? Torturați și exterminați în pușcăriile comuniste pentru că nu și-au trădat propria conștiință? Un reputat istoric în persoana dlui profesor Ghe. Brătianu care s-a sinucis nemaisuportând abuzurile și torturile zilnice? Ce au aceste fragmente de realitate cu mitologia? Își poate imagina dl Lucian Boia cavernele din plămânii lui Mircea Vulcănescu, un eminent sociolog? Care, sfidând propria sănătate precară dă dovadă de jertfă de sine pentru un semen de al lui căzut în nenorocire în pușcărie, făcându-se la orizontală saltea pentru ca semenul lui să poată supraviețui umezelii și frigului din celulă?
Dl Lucian Boia opinează cu regret, desigur că nu am avut dizidenți, că nu a existat un Sojenițîn, un Havel atunci. Din exemplele de mai sus poate extrage câteva nume care au murit martiric pentru credința într-un cumul de valori, pentru divinitate, pentru elevația personală, pentru a spune nu trădării, delațiunii semenilor lor.
Dl Lucian Boia invocă ceva sondaje de opinie care întăresc ideea că, vezi Doamne, comunismul a avut și părți bune. Poate. În nici un caz debutul comunismului- perioada post 1946 și Dej-istă.
E bun și învățământul de masă, alfabetizarea populației predominant rurale din anii 40 și post 40. E bine că s-au creat școli și s-a înființat învățământul obligatoriu. Dar aceste progrese ar fi avut loc oricum, ele nu sunt apanajul comunismului. Sunt state în Europa cu o cultură democratică unde s-a perpetuat tradiția în învățământ.
Oameni ca Gheorghe I. Bratianu, Grigore Dumitrescu, Alexandru Lapedatu, Mircea Vulcănescu ar fi continuat să facă ce știau mai bine: să exceleze în domeniile în care s-au pregătit.
Mai mult decât atât, elitele ar fi întemeiat adevărate școli bazate pe relația maestru- discipol și s-ar fi asigurat continuitatea în domeniul științei, tehnicii, învățământului, dreptului, economiei, teologiei, ș.a. Creatorii de școală s-ar fi bucurat, la rândul lor că activitatea acestora este continuată de către cei pe care i-au format.
Și nici această ultimă afirmație, din păcate pentru dl Boia nu este un mit. Reprezintă continuarea firească a unui drum trasat de o grupare cu o pregătire specială, atestată prin doctorate dobândite în foruri academice prestigioase din lume: Paris, Berlin, Roma ș.a., drum care a fost curmat nemilos, crud, cinic, de o adunătură de barbari, lipsiți de discernământ și cea mai elementară pregătire, de retarzi și sociopați neluați în evidențe de ospicii. Torționarii din pușcăriile românești martirice, delatorii și profitorii regimului odios comunist sunt doar câteva exemple.